În gospodăria Cristinei Daia din Cernătești, timpul pare că s-a oprit. Coboară câteva trepte și ajunge într-un beci vechi. Apoi trece pragul unei alte încăperi, unde obiectele de odinioară își spun, fiecare, povestea.

Beciul adăpostește una dintre cele mai valoroase piese ale colecției Cristinei. O râșniță veche, din piatră, pentru măcinat cereale. Grea. Simplă. Cu un ecou puternic în viitor. Oricare ar fi el. 

Astăzi, această moară sau râșniță pare doar un obiect vechi. Cu sute de ani în urmă era însă una dintre cele mai importante unelte din gospodărie. Înainte ca făina să ajungă în covată, boabele de grâu sau de porumb erau măcinate aici, între cele două pietre.

„Puneau boabele prin orificiul din mijloc și învârteau piatra de sus cu un mâner din lemn. Încet, boabele se transformau în făină. Totul era făcut cu răbdare și cu puterea brațelor”, povestește Cristina Daia.

Râșnița rotativă manuală a însemnat o adevărată schimbare în viața satului. Piatra de jos rămânea fixă. Cea de sus se rotea, iar între ele boabele erau măcinate până deveneau făină. Spre margini se aduna rodul muncii de câteva minute bune de învârtit.

„Nu exista grabă. Făina se făcea atât cât era nevoie pentru pâinea casei. Totul avea alt ritm atunci. Omul se mulțumea cu puțin”, spune gazda.

Pereții beciului sunt și ei o lecție despre felul în care oamenii își construiau casele. Sunt finisați cu pământ amestecat cu paie, o tehnică folosită de generații întregi. Pământul păstra răcoarea vara și ferea alimentele de îngheț în timpul iernii.

„Așa se făceau casele și beciurile. Din ce oferea locul. Pământ, paie și multă muncă”, mai spune doljeanca. 

Din beci, povestea continuă într-o altă încăpere. Aici sunt adunate obiecte care au făcut parte din viața de zi cu zi a gospodarilor. Și chiar că timpul pare că e oprit acolo. 

O masă veche cu trei picioare atrage imediat privirea. Lemnul poartă urmele anilor, dar încă își păstrează echilibrul.

„Pe astfel de mese se făcea aproape tot. Se curățau legumele, se frământa aluatul, se mânca. Nu lipsea din nicio casă”, povestește Cristina Daia.

Pe lângă masă sunt așezate vase din lut, străchini și un ulcior păstrat în stare foarte bună. Alături se află linguri din lemn, cioplite de mâna gospodarului, dar și o suliță care amintește de vremurile în care uneltele și armele își găseau locul în aceeași gospodărie.

Un loc aparte îl ocupă și pielea de porc, din care odinioară se făceau opincile. Materialul era prelucrat cu grijă, iar încălțămintea era cusută manual, pentru a rezista. 

Fiecare obiect din această încăpere vorbește despre muncă, pricepere și cumpătare. Nimic nu este așezat doar pentru a fi privit. Fiecare piesă a fost, cândva, folositoare.

La capătul încăperii, aproape ascuns de umbră, un ceas vechi veghează peste toate. Acele lui par că s-au oprit. Nu pentru că mecanismul nu mai funcționează, ci pentru că, în gospodăria Cristinei Daia, timpul a ales să rămână acasă.